De felul meu, sunt o persoana foarte calma. Ma supar foarte rar. Ma refer la supararea aia groaznica ce te duce pe culmile plansului. Eu daca sunt suparata nu vorbesc punct. Si daca ma fortezi sa vorbesc, tip. Recunosc ca partea asta am mostenit-o de la tata. El de fiecare daca cand se supara pe mama, nu vorbea cu ea, deloc 2 saptamani. Nici buna ziua nu-i dadea. Eu nu sunt chiar asa, fiindca am in sange vorbitul. Daca nu vorbesc o zi simt ca-mi iau campii. Dar la suparare ma opresc din vorbit cam 2 ore, hai maxim 3.
Si al meu sot ma tot sacaie sa vorbesc, si daca ajung sa explodez, mai rau ne certam. Inca nu a invatat ca trebuie sa fiu lasata in pace. Ca la un moment dat tot am sa-mi revin ca doar nu ii voi oferi bucuria de a tacea un secol. Dar vedeti, de unde reiese ca barbatii nu gandesc? Ca poate altul in locul lui s-ar bucura ca nu vorbeste femeia de langa el. Si mai exista la mine si starea de tristete. Asta e cea mai groaznica. De ce? Fiindca ma trezesc plangand si nu ma mai pot opri. Si plang de mama focului. Plansul asta ma ajuta sa ma eliberez. Doar ca dup-aia nu mai am chef de nimic. As dormi tot timpul.
Prin urmare ca sa evit starile de tristete incerc sa gandesc mereu pozitiv. Starile de suparare nu am cum sa le elimin, ca de obicei mi le provoaca barbatul. Dar e dulce impacarea, asa ca nu prea vreau sa le raresc.
No comments:
Post a Comment