Sistemul

 Contemporanii abili au înţeles-o: dacă vrei să ajungi undeva pe această lume, trebuie să joci rolul victimei. Zeul creştin s-a victimizat pe sine, pentru a răscumpăra umanitatea. Sunt, de atunci, două mii de ani, şi victima şi rolul victimei se bucură de toate atuurile. Te poţi uita oriunde: tot ce s-a afirmat şi şi-a făcut loc a avut o platformă victimară. Există muzică ‘rap’ pentru că protagoniştii sunt victime ghetoizate social. Muzică pop pentru că a fost secole asuprită de urechi elitiste. Există religia ecologistă pentru că ne simţim bine să ne imaginăm victime ale industriilor poluante. Manualele şcolare şi pereţii şcolilor, pe locurile unde înainte trona propaganda comunistă, sunt pline de lecţii şi panotaj pedagogic ‘verde’ de un simplism şi o stupizenie abisală. E onorabil dacă eşti minoritate. Nu apar la televiziune decât cei cărora li s-a făcut o nedreptate. Nu cântă decât cei orfani, cu familii mari, cu părinţi infirmi. Toţi sunt victimele catastrofelor naturale: iernile sunt reci şi verile sunt calde. Până şi cei care atacă preferă să se replieze rapid în victime, atacul fiind un straniu deghizament de apărare. Când un ziarist aruncă o critică vitriolantă, mai întâi se afirmă victimă. Publicul e flatat continuu: i se spune că e victimă, o majoritate infantilă. Undeva între exploatată din oficiu, în toate secolele, şi arierată mintal. Toţi sunt asupriţi, sau dacă nu, minoritari, sau dacă nu, neînţeleşi. Toţi cei care de fapt reuşesc, sunt în faţă şi domină, sunt clasa şi ideologia dominante. O victimologie generală, cu specialişti, strategii, tactici şi tehnici specifice continuă vechile ritualuri sacrificiale şi supliciale prin noutatea epocii: starletizarea victimei. Revendicarea statutului victimar e universal câştigătoare, o formă de şantaj extrem de puternic. Dacă poţi fi calificat drept victimă, ai toate drepturile iar cei care ţi se opun sunt monştri. Victima e un sfânt laic. Pare singura poziţionare dezirabilă în lume, singura formă de imitatio, clasa dezirabilă prin excelenţă.
       Într-un univers numai din victime, cine mai asupreşte? Ceva vag. ‘Sistemul.’ Reţele, cabale, lucruri tenebroase. Nimic clar, care să poată fi desemnat, aprehendat, oprit.
       Singuri bogaţii nu pretind nimic. Lumea care ţipă şi adoră să se audă ţipând nu-i priveşte. Izolaţi, au devenit aproape singurii tipi aproape onorabili, oricum care nu trişează prea mult. Au furat totul, e adevărat. Dar la urmă nu s-au afirmat victime, robi ai unor compulsii cleptomaniacale, condamnaţi la reuşită, jucării ale inteligenţei maligne şi ale destinului. De acolo unde se află, din insulele lor, din conacele perfect izolate de păduri de sicomori şi portocali, se întorc cu un surâs melancolic la paharul de şampanie de pe buza piscinei. Sunt conştienţi, probabil în modul cel mai dramatic, că singurii inşi care au ratat şi n-au înţeles epoca sunt ei, cei care au reuşit.